SCALOIANA

Era doar un copil cu ochii mari și albaștri. Îi plăcea uneori să facă pe omul mare și atunci își trăgea peste pieptul gol și slab o cămașă neagră care îl făcea să pară matur. Se privea în oglindă de câte ori își punea cămașa aia, își netezea părul spre ceafă, apoi ieșea în grabă pe ușa apartamentului de la etajul nouă. Era mereu grăbit de parcă se temea să nu rateze o ocazie care i-ar fi schimbat viața.

În fiecare dimineață, în urma lui rămânea acasă o pisică albă, o ceașcă cu cafea băută pe jumătate, două chiștoace de țigară într-o scrumieră prăfuită și același volum de poezii din care citea la nesfârșit. Totul se repeta zi de zi ca într-o piesă de teatru absurd.
Acasă, într-un carnețel, rămânea și mare parte din sufletul lui. Acolo sângera poezii și gânduri. Da, nu scria poezii, le sângera. Așa spunea Hemingway și așa spunea și el. Sângera pe hârtie de prea mult timp. Uneori se întreba dacă mai are sânge și suflet sau a mai rămas din el doar o umbră care alunecă grăbită pe pământ.

***

Dimineața aia de octombrie în care își pusese iar cămașa neagră avea să nu mai fie la fel ca celelalte. Nimic nu avea să mai fie la fel.

Drumul lui obișnuit trecea, ca în celelalte zile, pe podul peste râu. Mereu îi era frig pe pod. Și nu era un frig obișnuit, pământean. Simțea răceala adânc în oase, îi sfredelea măduva. Aievea i se năzărea că e ceva în apă, dar își ștergea repede imaginea din minte și își spunea că a citit prea multe povestiri macabre. Ar fi vrut să îi întrebe pe ceilalți trecători dacă le e frig când trec peste pod, dar cum să facă asta când erau pe puțin 30 de grade în zilele toride de vară. Iarna nici nu ar fi avut sens să arunce oamenilor așa vorbe. Tuturor le era frig.

Îi trecuse de multe ori prin minte că e ceva necurat la pod, chiar îi spusese lui Marius, frate-su:

-Mă, tu ai văzut ce frig e acolo pe podul ăla de fier?

-Neee, ți se pare. Iar tu cu poveștile tale ciudate. Trec pe-acolo în fiecare zi și e la fel. Dacă e iarnă e frig, dacă e vară e cald, dacă plouă e ud tot. Ce tot vorbești?

-N-are cum. Când faci primul pas pe pod te cuprinde o răceală de moarte. E frig mă și parcă te desprinzi de lumea asta. Și miroase altfel. Cum nu îți dai seama?

-Miroase a căcat de la boschetarii de sub pod. Aia e. Or fi având ăia un ghețar sub pod și se activează când treci tu.

-Fă mișto cât vrei, dar e ceva acolo.

-Ești nebun. Dă-le dracu de cărți și de poezii că te-au înnebunit de-a binelea.

-Miroase a moarte mă, fraiere. Dar tu ești prost, nu știi și nu simți nimic.

***

În dimineața aia de octombrie își amintise discuția cu Marius din urmă cu câteva zile. Cu gândul la cuvintele spuse la mișto de frate-su stătea pe mijlocul podului și se pironise cu ochii țintă la râu. Obsesiv, i se derulau în minte schimbul de cuvinte cu Marius. Vorbele lor se rostogoleau ca bulgării de zăpadă, se izbeau unele de altele până se făcu o furtună de cuvinte.

Acolo, pe pod, cu mintea tulburată, simți cum picioarele nu îl mai ascultă, mâinile îi erau reci ca gheața și amorțite. Din apă se ridica necontenit un abur alb și rece. Mirosea a frig peste tot. Și a moarte. Până atunci nu știa cum miroase moartea, dar acum o simțea. Îi intra în carne și în suflet. Și se făcuse liniște. Și întuneric. Atât de liniște și atât de întuneric…

***

-Hei! E cineva aici?

Nu îi răspunse nimeni. Nici măcar ecoul nu se auzea. Clipea des, își rotea ochii în toate direcțiile, doar, doar o zări ceva. Nimic. Doar liniște, întuneric, umezeală și frigul ăla groaznic. Habar nu avea unde se află.

Singura care dădea semne de viață era inima lui. Bătea tic-tac, tic-tac, ca într-un dans pe un ritm monoton. Tot corpul îi era amorțit și nu putea să se miște. Și îi era atât de frig încât simțea cum îl cuprinde o toropeală plăcută. Se întrebă dacă avea să moară înghețat, dar o fărâmă de speranță îi zâmbi timid în suflet când realiză că nu mai are senzația aia de moarte de pe pod. Își puse zeci de întrebări despre locul în care se afla. Era sigur că e undeva sub pod, sub ape. Putea fi în canalele de sub oraș. Auzise destule povești despre labirinturile subterane care leagă orașe între ele. Să fie și el acum într-o lume sub oraș? Îl frământa rău felul cum ajunsese acolo.

-M-o fi uitat Moartea aici la jumatea drumului spre Iad. S-o fi dus dracului să vâneze alte suflete. Hei, ești aici? Mi-ai tăiat picioarele cu coasa, de-aia nu mă pot mișca?

Și se făcu iar liniște. Nici măcar nu își auzea ecoul propriei voci. Așa poate nu s-ar mai fi simțit atât de singur și debusolat. Un miros dulceag se răspândi în jurul lui, pleoapele îi erau ca de plumb și se cufundă într-un somn adânc. Când deschise iar ochii i se păru că dormise o viață. Era o lumină nefiresc de albă, el se afla întins pe o lespede, pe marginea unei ape din care ieșeau aburi albi. Valuri mici și fire de iarbă acvatică îi gâdilau tălpile. Pantalonii îi erau sfâșiați până la genunchi, cămașa neagră de om mare era udă și puțea a mlaștină. Părul îi era un amestec de vegetație și mâl.

Îl dureau ochii din cauza luminii și încerca să îi protejeze cu dosul palmei. Atunci văzu că pielea era albă vineție ca a morților care au zăcut prea mult în apă.

Când deschise ochii de-a binelea dădu de o pereche de ochi care se holbau la el de deasupra. Erau doi ochi negri, cu reflexii roșiatice. Își dădu seama că erau ai unei fete cu păr lung, negru și neted. Era goală, își acoperea sânii cu părul lung. Pielea ei semăna cu a lui. Era albă, mult prea albă.

Nu îndrăzni să facă nici cea mai mică mișcare, se simțea ca o pradă paralizată de o sălbăticiune înfometată.

-Ce fată poate să aibă ochii așa roșii? se întrebă în gând.

Schiță doar un zâmbet. Știa că zâmbetul de copil inocent îl mai salvase din situații dificile. Spera să fie suficient de convingător și pentru ființa aia goală, cu părul negru și ochii roșii. Avea un sentiment nefiresc că o cunoaște de undeva. Nu mai apucă să își ducă gândurile la capăt că fata îl întrebă cu cea mai suavă voce pe care o auzise vreodată:

-Cred că merit măcar un “Mulțumesc!” pentru că te-am salvat din ghearele Vâlvei Apelor.

-Din ghearele cui?

-Vâlva Apelor. Ea e stăpână aici.

-Aici, unde? Și cine dracu’ ești și tu? Ce e cu toată nebunia asta? Sunt într-un spectacol prost de televiziune și mi-a făcut cineva o farsă?

Fata își dădu capul pe spate, râse cu poftă și i se dezveliră gingiile. Erau negre. La vederea lor un fior rece îi trecu pe șira spinării.

-Nu, dragule, eu sunt în spectacolul tău.

Și râse iar. O adiere ușoară de vânt îi împrăștie câteva șuvițe rebele pe față. Le dădu la o parte cu o mișcare grațioasă. Continuă să îl privească cum stă întins pe lespede. În momentul ăla, el încercă să se ridice în capul oaselor. Reuși chiar să se ridice în picioare. Nici nu avu timp să se întrebe de ce îl ascultă iar picioarele că îl izbi puternic imaginea fetei. Nu avea picioare…Era pe jumătate pește. Era o sirenă ca în basmele și povestirile pe care le citise de atâtea ori.

Fata se târî în apă, lovi puternic apa cu coada și se făcură zeci de cercuri roșii în jurul ei.

-Hai, ce faci? Nu vii cu mine? îl strigă.

Stătea buimac pe malul apei, cu hainele ude și sfâșiate, cu sufletul răvășit și inima atât de zbuciumată încât avea impresia că îi va sparge pieptul. Era prizonierul unei sirene care înota în apele stăpânite de acea Vâlva Apelor.

-Să vin ca să ce? Să mă omori acolo în apă? Fă-o aici pe pământ. Nu vreau să ajung hrană pentru pești.

-Cum aș putea să te omor în spectacolul tău?

Și râse iar. Și își continuă dansul în apă.

***

Acasă, în apartamentul de la etajul nouă, Marius îi căuta prin lucruri. Spera să găsească un indiciu cât de mic. Cu câteva minute înainte sunase la Poliție ca să semnaleze dispariția fratelui, dar nu îl luaseră în serios. O doamnă sictirită de la numărul de urgențe 112 îi spusese să revină când se împlinesc 48 de ore. Nu trecuseră decât 36.
O sună pe mama. Trebuia să știe și ea ce se întâmplă.

-Mamă, ce faci? Trebuie să îți spun ceva.

-Ce s-a întâmplat? Horațiu e bine? Ai pățit tu ceva?

-Da, eu sunt bine. Despre Horațiu…Ăăăă, nu știu cum să îți spun…

Vocea începu să i se stingă treptat. Parcă îl strângea ceva de gât și cuvintele nu mai vroiau să iasă afară.

-Marius, spune-mi imediat tot. Acum!

-Mamă, Horațiu a dispărut. Parcă a intrat în pământ. Nu are semnal la telefon, nu l-a văzut nimeni de când a plecat de acasă. La birou nu a ajuns. Eu aș putea fi ultimul care l-a văzut.

-Cum adică a dispărut? Cât timp a trecut de când ați vorbit ultima dată? Marius, adună-te și spune-mi tot ce știi. Ai sunat la Poliție?

Bombardamentul întrebărilor mamei nu se mai sfârșea. Deși încerca să își mascheze panica și disperarea, se simțea în glasul ei că o înnebunește gândul de a-și pierde unul din fii.

Marius îi rezumă totul. Discuția se încheie cu promisiunea că vor ține legătura și că el îi va spune orice veste pe care o are, chiar dacă e nesemnificativă. După ce închise telefonul, răsuflă ușurat de povara de a-i spune mamei teribila veste. Apoi, pentru că nu știa ce să facă, se apucase să caute prin lucrurile lui Horațiu: tutun, iarbă, o sticlă de whisky, multe cărți, caiete, creioane, pixuri, bucăți de hârtie pe care erau notate cuvinte fără sens. Și un carnețel cu colțurile roase.

-Unde poți să fii copil prost ce ești? Te-or fi agățat boschetarii de sub pod.

I se făcu inima mică de tot cât o căpșună când își aminti de pod. Cum de nu se gândise până atunci la locul ăla nenorocit care îi dădea atâția fiori lui frate-su?

În grabă, își luă pantofii sport în picioare și ieși pe ușa apartamentului fără să mai încuie. Goni ca un nebun până acolo. Când ajunse pe pod era ud leoarcă, tricoul i se lipise de piele și abia mai putea să respire. I se năclăise gura de sete. Sprijinit de balustrada de fier, privea în zare, asculta cu urechile ciulite întocmai ca un animale de pradă. Spera să îl vadă sau măcar să îl audă pe Horațiu. Simțea și știa că e acolo, dar nu avea nici cea mai vagă idee ce trebuie să facă și încotro să o apuce. Se pregătea să se întoarcă acasă. În secunda următoare, i se păru că aude o femeie cântând din apă. Ascultă cu mare atenție preț de câteva secunde. Și iar, și iar, și iar. Până când se făcură câteva minute. Chiar dacă auzea extrem de clar cântecul, tot nu era convins că nu este decât aievea.

-Ce dracu’? Cine dă concerte sub pod? O fi și vreo artistă printre gunoierii ăia amărâți, își spune Marius, cu jumătate de glas, de teamă să nu tulbure acel cântec.

Așa dintr-o dată, își aminti ce îi spusese frate-su în urmă cu câteva zile: “Când faci primul pas pe pod te cuprinde o răceală de moarte. E frig, mă, și parcă te desprinzi de lumea asta. Și miroase altfel. Cum nu îți dai seama?”.

Așteptă o vreme să vadă dacă i se face frig, dacă miroase ceva. Nimic.

-E clar, e dus cu pluta frate-meu. Tâmpeniile alea pe care le citește și le scrie sunt de vină. A ajuns să aiureze și eu sunt și mai nebun că stau pe pod, noaptea, vorbesc singur și aud o femeie cântând.

Cântecul femeii se auzea tot mai clar. Spărgea noaptea și liniștea orașului cu glasul ei perfect de soprană. Marius hotărî să meargă sub pod să caute sursa melodiei. Era convins că trebuie să fie cineva din boschetarii care își făcuseră barăci sub pod și printre tufișurile de pe malurile râului.

Vocea femeii parcă îl hipnotiza, uitase că venise la pod să caute ceva care să îl ajute în găsirea fratelui. Dintr-o dată nu mai căuta indicii, căuta o femeie și un cântec.

Ajunse cu greu sub pod. Cărările erau năpădite de vegetație și crengi care se lăsau grele de o parte și de alta. Pământul era umed, cleios și alunecos. Sub pod nici urmă de boschetari, dar judecând după multitudinea de lucruri aruncate în cea mai mare dezordine, culcușurile oamenilor de sub pod nu păreau abandonate. În timp ce își lumina calea cu telefonul se auzea necontenit cântecul ăla straniu. Se opri pentru o clipă și încercă să își dea seama de unde vine vocea femeii.

-În ce pula mea de limbă cântă asta?

Ăla fu momentul când realiză că frate-su avea dreptate. E ceva cu podul și cu apa aia. Deși până atunci totul părea foarte normal pentru o noapte caldă de ocotombrie, dintr-o dată i se făcu frig cum nu i se mai făcuse vreodată. Iar vocea aia îl înnebunea. Simțea că îl cuprinde o moleșeală minunată ca atunci când era copil și mergea la săniuș, iar apoi intra în casă, la căldură.

Nu știu ce să facă și ca să nu își piardă mintea și firea puse mâna pe telefon și sună acasă.

-Mamă, sunt lângă o apă, sub un pod. Aici în oraș, nu sunt departe de casă. Dar e ceva ciudat rău. E o femeie care cântă de undeva. Mi se pare că din apă se aude, dar n-are cum, doar oamenii nu trăiesc sub ape.

-Marius, ce e cu tine? Ai băut? Ești drogat? Cum să cânte femeia de sub apă?

-Și mi-e frig mamă. Dintr-o dată m-a luat așa un frig groaznic. Și mi-e rău de tot. Nu mi-e bine. Să știi că o să mor aici. Te-am sunat ca să știi. Nu e departe de casă, sunt sub pod, se vede de la geamul nostru.

-Marius, ascultă-mă! Pleacă de acolo. Acum, Marius! Acum, pleacă!

Telefonul îi alunecă din mână. Nu o mai auzea pe mama, nu mai vedea nimic. Doar cântecul din apă îi mângâia sufletul și mintea.

-Fugi de acolo, idiotule.

Vocea venise de nicăieri și dispăruse la fel. Fu suficient cât să îl scoată din toropeală. Întocmai ca un câine care execută comanda stăpânului, se puse în mișcare și nu se mai opri până în casă. Fără să știe de ce, se duse direct în camera lui Horațiu. Când se aruncă pe pat deveni iar conștient și nu era sigur dacă ce i se întâmplase cu puțin timp înainte era vis sau realitate. Începu să își frământe mintea cu întrebări despre ceea ce i se întâmplase. Sau visase? Avea un vag simțământ de nebunie, amestecat cu beție. Își aduse aminte de discuția cu mama și de vocea care îi spusese să fugă de acolo.

-Trebuie să o sun pe mama. Alo, mamă, am ajuns acasă.

-Vai, copile, ce mă bucur să te aud. Am încercat să te sun în continuu și îți intra mesageria vocală. Știi tu că de obicei e vocea aia de robot care spune să lași mesaj. Tu știi ce era acum?

-Ce era? De unde să știu?

-Se auzea așa ca și cum ar fi niște valuri și cânta o femeie. Mi s-a făcut pielea de găină și am țipat cât am putut de tare să fugi de acolo, idiotule.

-Termină mamă, cu astea. Cum să se audă așa ceva? Eu nici măcar nu am mesagerie vocală.

-Marius, de ce te-aș minți? Crezi că în momente din astea îmi arde de glumă?

-Mamă, ce ai spus că ai zis când a intrat mesageria vocală?

-Fugi de acolo, idiotule. Asta am strigat cât am putut de tare.

-Mhmm.

-De ce întrebi?

-Ah, doar așa.

Nu mai avu putere să îi spună mamei că vocea ei îl salvase de la moarte sigură sau de la cine știe ce i s-ar fi putut întâmpla. Nu înțelegea cum auzise glasul ei deși telefonul era închis, deși nu are mesagerie vocală, deși era leșinat sau adormit sau în transă sau…Cu cât își punea mai multe întrebări cu atât se cufunda mai mult în gânduri sumbre și mister.

Pisica apăru de nicăieri, i se așeză pe piept și începu să miaune.

-Zania, nu mai plânge, o să vină acasă. Va fi bine.

O mângâie pe Zania și încercă să-și facă ordine în gânduri: Horațiu avea dreptate, podul ăla are ceva necurat, e frig acolo așa cum zicea el și e moarte multă în apa aia. Nu miroase a moarte cum spunea Horațiu. Pute groaznic a moarte.

-Zania, în seara asta vocea mamei m-a salvat de la moarte sigură. Nu știu cum am auzit-o pentru că mama mi-a zis clar că mi-a lăsat mesajul ăla pe mesageria vocală pe care nici măcar nu o am la telefon, dar muream dacă nu îmi spunea să fug. Ce să facem, pui mic acum? Unde o fi tac-tu, hmmm? Cum dau de el?

În timp ce stătea cu pisica pe piept, privirea îi căzu pe carnețelul cu colțurile roase, de pe birou. Îl deschise. Prima pagină era goală, iar pe a doua scria cu litere mari: SCALOIANA. Dădu pagina următoare și începu să citească.

Iubesc cea mai frumoasă ființă care mi-a fost dat vreodată să o văd. Doar o clipă am zărit-o pe malul râului ascuns după perdelele de trestie și tufișurile parfumate, cu un miros amețitor de dulce. O clipă care mi s-a părut infinitezimală și infinită în același timp. Cum să îți explic ca să înțelegi cum vine asta când nici eu nu mai știu ce e cu mine de când am zărit ochii negri cu reflexii roșiatice? Doamne, și părul ăla negru, lung. Și pielea aia albă. Știi care e singurul defect al perfecțiunii ei? O să spui sigur că e absurd să vorbesc despre defecte dacă e perfectă. Până și defectele ei sunt perfecte. Nici nu știu de fapt dacă sunt defecte sau mai multe ca perfecte. E defecta perfectă. E a mea și e dintr-o altă lume. O lume în care e frig și umed, o lume care miroase a moarte, a eternitate și a singurătate.

-Ce e asta? Un jurnal sau un căcat din ăla de povestire? Mă-ta de copil prost că nu înțeleg ce dracu’ scrii aici.

Se ridică în capul oaselor și răsfoi carnețelul. Nu era scris mult, dar suficient cât să se panicheze că își va irosi prea mult timp cu cititul.

-De ce citesc căcaturile astea când ar trebui să fac ceva? Dar ce mama mă-sii să fac? Dacă mă duc la apă și o pățesc iar? Simt că o iau razna.

Marius răsfoia frenetic paginile carnețelului. Nu se mai putea concentra la text, deși simțea că trebuie să facă lucrul ăsta. Transpirații reci îi curgeau pe șira spinării, palmele îi alunecau pe coperțile carnețelului, iar Zania nu își găsea locul. Fugise pe pervaz, zgâria sticla ferestrei și mieuna sfâșietor. În secunda următoare își arătă colții, ca cea mai fioroasă panteră neagră, începu să se muște de coadă, apoi să se scarpine frenetic cu ghearele la gât și pe abdomen.

-Zania, ce naiba faci? Nu-i voie. Potolește-te! A început Apocalipsa și numai eu îmi dau seama? Clar, o iau razna de tot.

Simțea că îl cuprinde panica și frigul. Își spuse că e doar obosit și de asta are stările alea. Își adună mințile și se concentră mai departe la texul din carnețel.

O să te întrebi cum am cunoscut-o. În dimineața aia de iunie când priveam aiurea cum înoată rațele pe râu și le pândeam ca un voyerist nenorocit, am auzit bălăceli în apă. Nici nu m-am deranjat să mă mișc din ascunzătoarea mea dintre trestii în care puteam să fumez liniștit iarbă și să beau whisky. Eram sigur că e vreun rățoi supraponderal care sparge apa sub greutatea lui. Mă gândeam dacă îi e greu să zboare cărând o burtă mare sau dacă nu va rămâne singur și trist într-un loc pustiu pentru că nu va mai fi în stare să zboare cu familia. Știi, e greu să fii altfel. La un moment dat ești exclus. Tot ceea nu se conformează maselor e considerat rățușca cea urâtă. Sau rățușca grasă, cum îmi imaginam eu acum. Imaginația mea care țesea neobosită povești cu familii de rațe destrămate și supraponderale a fost întreruptă de un miros dulceag, dar foarte plăcut. De obicei, mirosurile dulci îmi provoacă o greață deosebită, dar ăsta era altfel. Nu mai simțisem niciodată așa ceva. Îmi crea o stare de bine, ca atunci când ești îndrăgostit și ai impresia că zbori odată cu fluturii din stomac. Mi-am zis că e mirosul ierbii pe care o trag cu nesaț în plămâni ca un dement care vrea să își fumeze mințile și sufletul. Și totuși nu era iarba…

-Mor cu carnețelul ăsta de gât. Era fumat și beat când a scris aberațiile astea. Și eu le citesc acum că nu am altceva mai bun de făcut. Rațe supraponderale abandonate de familie. Ce pula mea ar zice un psiholog când ar vedea ce scrie nebunul de frate-meu? Doar nu l-a abandonat familia. De unde  îi vin ideile astea?
Și mai dădu o pagină.

***

-Hei! Cum adică suntem în spectacolul meu? Ce tot vorbești? Nu e niciun spectacol, e o realitate foarte rece și udă.

-Horațiu, în care realitate ai văzut tu sirene?

Horațiu își lăsă capul pe spate, își trecu mâna prin păr și trase adânc aer în plămâni. Își forță mintea ca să își amintească de ce ființa aceea nefirească îi știa numele, cum ajunsese în locul ăla ciudat care nu semăna cu nimic, dar îl simțea totuși atât de familiar. Rotițele din mintea lui se învârteau neobosite și lucrau intens ca să găsească formula potrivită pentru reactivarea amintirilor. Simțea că are nevoie de un impuls ca să își aducă aminte cum sau ce îl adusese în locul ăsta.

-Hai, nu evita răspunsul. Te-am întrebat ceva.

Sirena râse, se scufundă cu totul în apă și dispăru.

-Bine că ai plecat. Ignoră-mă.

Se întinse pe malul râului. Ar fi dat orice să aibă haine uscate pe el, să tragă un fum de țigară în piept și să dea pe gât o gură de whisky. Închise ochii și își imagină toate plăcerile alea mărunte. Simțea fumul cum îi pătrunde prin nări și își croiește drum până la plămâni. Avea și gustul de tutun pe limbă. Își trecu limba peste buze și simți și gust de whisky. Deschise brusc ochii și deasupra lui era ea, sirena, care avea un pahar de whisky în mână.

-Doar ți-am spus că suntem în spectacolul tău. Ce nu înțelegi?

Se lăsă pradă momentului și închise ochii la loc. Îi simți degetele cum se plimbă prin părul năclăit cu apă murdară, coboară pe ceafă și desenează hărți ale unor lumi doar de ea știute pe ceafa, pe gâtul și pe fruntea lui. Era iar imobilizat ca o pradă paralizată de veninul dușmanului. Degetele ei se plimbau pe fața lui, pe piept, pe abdomen, pe penis, pe genunchi, peste tot. Îl sărută pe buze. Era cel mai neomenesc sărut. Rece, dar totuși fierbinte, mort, dar mai viu decât oricare alt sărut de până atunci, sărat, dar totuși dulce. Era ca și cum ar fi trăit toate senzațiile în același timp. Nu se mai gândea la nimic decât la ea. Ar fi vrut să aibă o praștie cu care să arunce o piatră magică în univers și să oprească timpul. Nicio altă ființă nu i-a răscolit trupul și inima așa cum o făcea acum, acolo, pe malul râului puturos sirena cu ochii negri și păr lung.

O învălui cu brațele lui albe ca marmura, ea îi cuprinse fața cu palmele. În clipa următoare, se trezi în apă. Nu își dădu seama cum ajunse acolo, dar se simțea atât de bine. Era cald, parfumat și ea era cu el.

-Vreau să fii mireasa mea. Nu știu cum, dar ăsta e singurul lucru pe care îl vreau acum.

-Doar ți-am spus că e spectacolul tău și orice dorință îți va fi îndeplinită. Trebuie doar să te lași pradă apelor și voi fi a ta pe vecie.

-Nu știi o vrajă care să te facă femeie? Vreau să te duc în lumea mea.

-Vâlva Apelor ne-ar putea ajuta, dar îți spun de pe acum că prețul e mare și odată ajunși la ea, nu mai e spectacolul tău. Acolo e doar spectacolul și lumea ei. În schimb, aș putea să te fac eu unul de-al meu, să înotăm pentru totdeauna în apele astea minunate și să uiți lumea muritorilor din care vii. Alege.

-Ce înseamnă preț mare?

-O să vezi. Vrei să mergem la Vâlva Apelor?

***
Și în timp ce mă uitam prostit la apă și la rățoiul gras, râul se învolbură groaznic. Eram pe punctul să mă ridic de pe mal și să plec acasă, dar starea aia de bine îmi dădea ghes să mai stau pentru că ceva minunat avea să se petreacă.
Doar o clipă am închis ochii și pe când i-am deschis iar, aveam în fața mea cel mai frumos chip de femeie pe care l-am văzut vreodată. Stătea în apă, cam la un metru de mal, își trecea mâna prin părul lung și negru și mă striga suav, pe nume:
-Horațiu, Horace, Horațiiiuuu, Hooooraaace!
Eram pur și simplu fascinat, paralizat, îngrozit, îndrăgostit. Nu știam ce să fac, să o întreb cum o cheamă, să o chem pe mal, să intru eu în apă. Eram îndrăgostit până peste cap, eram amețit, aș fi vrut să o am atunci, acolo, pe loc. Aș fi vrut să o fac mireasa mea, să o duc acasă, să mă mândresc cu ea peste tot în lumea asta, să o fac fericită așa cum mă făcea ea pe mine doar privind-o. Nu crezusem până atunci în dragoste la prima vedere. Dar, era oare dragoste la prima vedere sau vrajă la prima vedere? Trăiam ceva unic, ceva ce nu aș fi vrut să se termine vreodată. Era EA, femeia pe care am așteptat-o o viață întreagă. Era acolo, în apă, goală, cu părul negru, lung, ochii mari, buzele cărnoase și vocea suavă.
M-am pișcat de antebraț ca să mă trezesc din starea incredibilă. Am reușit să bâigui ceva. Cred că am întrebat-o cum o cheamă pentru că în clipa următoare am auzit-o spunându-mi:
-Scaloiana, Scaloiana.
Și apoi mi-a făcut semn cu mâna să intru în apă. Mi-am dat jos cămașa, pantofii sport, pantalonii și boxerii. Penisul îmi era tare ca o stâncă, inima îmi bătea gata să îmi spargă pieptul și aveam niște emoții groaznice. Dar îmi era atât de bine cum nu îmi fusese niciodată. Mereu m-am întrebat cum e fericirea și ce gust are. Eram sigur că fericirea e un penis erect în fața unei ființe cu voce supranaturală, de care te îndrăgostești la prima vedere.
Așa dezbrăcat de haine, de prejudecăți și de realitate, am pășit în apă. Mai purtam pe mine doar vraja dragostei pentru Scaloiana. Mai aveam trei-patru pași de făcut până când să ajung să îi ating pielea, să îi mângâi părul, să o sărut pasional și să o pătrund acolo, în apă, când am văzut-o că se îndepărtează de mine. Înota, dar parcă plutea și făcea cercuri colorate ca un curcubeu pe suprafața apei. Amețit și îndrăgostit am reușit să văd totuși coada de pește care lovea apa din când în când. Atunci, pentru o clipă am crezut că sunt atât de drogat încât am halucinații. Dar nu aveam, eram mai treaz ca niciodată, iubeam cum nu iubisem vreodată. O sirenă. Era acolo, înota frenetic, mă atrăgea în lumea ei, o chema Scaloiana și eu eram gata să renunț la lumea mea pentru ea. În sfârșit îmi găsisem fericirea.

Marius dădu următoarea pagină, dar era goală. Mai dădu încă una. Era la fel de albă. Și următoarea, și următoarea, și următoarea. Carnețelul era gol până la capăt.

-Mooooor, e doar un ciot de povestire. Sau de jurnal, ce dracului o fi chestia asta. Ce fac eu acum? Eram sigur că găsesc ceva în povestea asta care să îmi fie util.
Panica îi pătrundea în sânge, mintea începea să lucreze prost, era pe punctul să facă un atac de panică. Zania era singurul element de echilibru în toată scena asta. Se așeză lângă carnețel și începu să dea cu lăbuța pe pagina albă. Se străduia să îi arate ceva sau erau doar manifestări pisicești ca să fie băgată și ea în seamă?

-Lasă-mă măi pui mic că nu am timp de tine acum. Nu ne putem juca.

Zania continua să dea frenetic cu lăbuțele în pagina albă…

***

Horațiu își amintea acum perfect de Scaloiana, știa unde o mai văzuse și pentru prima dată înțelese sensul vorbelor ei.

-Știi, dacă mergem la Vâlva Apelor eu nu o să mai am nicio putere acolo. Spectacolul meu se încheie aici. Voi rămâne în mâinile tale sau ale stăpânei apelor?, o întrebă el.

Nu îi răspunse nimic. Zâmbi ironic și se scufundă în apă. Simți cum brațele ei i se încolăcesc pe picioare, apoi buzele calde urcă dinspre genunchi spre penis. Avu impresia că îl înghite cu totul și va muri acolo, în apă. Se lăsă pradă buzelor și palmelor ei, care îl amețeau și îl trimiteau spre lumi și senzații pe care nici un muritor nu le-a mai trăit vreodată.

Ieși la suprafață, îl cuprinse cu brațele pe după gât și îi șopti la ureche:

-Ești al meu, al Vâlvei Apelor, dar mai ales al fratelui tău. Doar el te mai poate salva. Acum, hai cu mine. Vâlva Apelor își așteaptă ofranda.

Râse zgomotos, își lăsă capul pe spate, așa cum obișnuia și aproape că îl trase după ea prin apa caldă și parfumată.

-Hei, nu sunt ofranda nimănui. Vreau să fii mireasa mea, vreau să fiu mirele tău. Nu așa ne-a fost înțelegerea?

-O să fim ce vrei tu. Știi doar că te iubesc și te-am așteptat din totdeauna. Ai venit în sfârșit. Hai, vino, prinde-mă de mână și hai să mergem. Ne așteaptă.

Îl cuprinse o toropeală plăcută. Se lăsă condus prin apele line și calde. Îi plăcea să își simtă mâna în mâna ei, să îi pătrundă în nări parfumul ei nelumesc și ușor sărat, iar vântul să îi răvășească câte o șuviță din părul negru. Era atât de fericit cum nu mai fusese vreodată, dar știa că nu e decât o iluzie, o falsă stare de bine din care nu avea putere să se smulgă. Plutea într-o lume pe care o simțea reală, dar totuși atât de departe și de mincinoasă.

-Cât mai durează până ajungem la Vâlva Apelor?

-Imediat, iubirea mea. Ai încredere în mine, în curând vom ajunge și vom fi împreună pentru totdeauna.

Adormise, leșinase, nu știa ce se întâmplase, dar se trezi în fața unei ființe la fel de nepământeană ca Scaloiana. Ochii mari, de un verde fosforescent răspândeau o lumină bolnăvicioasă în jur, părul argintiu îi cădea ca o mantie pe umerii și pe sânii dezgoliți. Era așezată pe un tron, scufundat pe jumătate în apă, într-o sală imensă, slab luminată, cu podeaua acoperită cu o spumă albă, ca a valurilor mării când se lovesc de țărm. Era doar el și ființa aceea.

-Ești Vâlva Apelor?, întrebă Horațiu, pe jumătate adormit.

Simțea că nu își poate controla picioarele și că nu are stabilitate pe podeaua alunecoasă.

-Eu sunt tot ce ți-ai dorit vreodată, tu ești mirele și ofranda mea. Vino, apropie-te, nu îți fie teamă. Am clădit o lume doar pentru noi. Uit-o pe Scaloaiana, uită lumea din care vii, eu sunt acum totul.

-Nu mi-ai spus cine ești cu adevărat. Nu am nevoie de tine, replică Horațiu.

Pereții sălii se cutremurară când ființa aceea pe jumătate om, pe jumătate pește începu să râdă.

-Ești aici să fii mirele meu. Scaloiana este o slujitoare bună, mă iubește, eu sunt totul pentru ea. Acum e rândul tău să mă iubești la fel de mult, poate chiar mai mult. Leapădă lumea din care vii și supune-te mie. Eu sunt stăpâna tuturor, sunt Vâlva Apelor.
Căzu în genunchi în fața sirenei zeu, imploră divinitatea din lumea lui să îl ajute, îl imploră pe Marius să facă ce trebuie. Altfel, va fi pierdut pentru totdeauna în propriul spectacol, în propriul vis cu sirene și falsă fericire.

***

Zania era tot mai agitată, mieuna, alerga prin apartament și zgâria pereții. Se duse din nou la carnețel, dădu cu ghearele în pagina albă atât de puternic încât rupse foaia de hârtie.

Marius știa că sărmanul animal încearcă să îi transmită ceva, dar nu știa ce are de făcut. Era prea obosit ca să mai poată comunica cu o pisică agitată.
Începu să sune telefonul. Era mama.

-Da, răspunse obosit Marius.

-Ai vreo veste? Ai încercat să raportezi la Poliție dispariția? Eu și tata suntem pe drum, ajungem cam într-o oră. Stai liniștit, încearcă să dormi și apoi vedem ce putem face toți trei.

-Nu am sunat mamă la Poliție, la ce bun? Oricum sunt niște incompetenți și nu vor face nimic. Trebuie să îl căutăm singuri. Auzi, mamă, am așa un feeling că este o legătură între dispariția lui Horațiu și o povestire sau un jurnal, nu îmi dau seama exact ce e, pe care a început să îl scrie acum câțiva ani, dar nu l-a mai terminat.

-Ce jurnal? Eu nu știu nimic.

-L-am găsit la el în cameră. Sunt doar câteva pagini, e ceva despre el cum stă pe malul unui râu, apare o sirenă, se îndrăgostește de ea și povestea se termină brusc.

-Eh, trebuie să fie vreo povestire. Știi doar că are multe povestiri și poezii din astea fantastice. Ești obosit. Nu are cum să fie vreo legătură. Mai bine dormi câteva ceasuri până când ajungem noi și angajăm un detectiv, în cel mai rău caz. O să caut eu pe internet unul bun.

-Mamă, și Zania e foarte agitată, dă cu lăbuțele pe carnețelul ăla și sunt atâta de bou că nu pot să fac nicio legătură. Ai dreptate, poate ar fi mai bine să dorm. Sunt obosit și trist.
-Bine, dragul meu, odihnește-te. Eu și tata te iubim.

-Știu ce am de făcut. Închid. Pa! Vă iubesc!

Luă carnețelul, un creion și începu să scrie

Fericirea pe care am găsit-o nu este decât un vis. Sunt prins în propria capcană, o lume din fum, aburi, ape și zei cruzi. Iubirea adevărată nu este aici, nu se numește Scaloiana.Trag adânc aer în piept, înot în cele mai negre și înșelătoare ape și apoi ies la lumină. Zania mă așteaptă, ea este adevărata mea fericire, mă așteaptă așa cum a făcut-o întotdeauna. Doar ea mă va iubi mereu, ea este mireasa mea, ascunsă sub un văl alb. Zania, dă-ți la o parte vălul, vin. Așteaptă-mă, sunt pe drum.

Puse creionul jos, închise carnețelul, deschise larg geamul, trase adânc aer în piept. Soarele apunea. Era un asfințit mai roșu ca niciodată. În depărtare se vedeau podul și râul, unde în urmă cu câteva ceasuri bune îl căutase pe Horațiu.

-Ce faci tu copil ciudat? Unde ești acum?

Zania se urcă pe pervaz. Era liniștită. Își puse capul pe umărul lui și începu să toarcă. Priveau amândoi asfințitul în liniște. Și așteptau.

 

iubire

indiferența mă bate obraznic pe umăr
hei tu, e bine să fii iubit
mă plictisești, îi răspund
hai mai bine să facem avioane de hârtie
din declarații de iubire

e bine să te trezești în fiecare dimineață
mereu altcineva
în viața aia în care zâmbești prostește
uitându-te la alea două suflete cum se țin de mână
și nu-și dau drumul nici când au
palmele cleioase de prea multă iubire

e bine să nu te minți că un pumn de monede asudate
sunt de ajuns să îți cumperi un bax de viitor
pentru că viitorul nu se mai vinde acum
nici la bax, nici la kil, nici la secundă
se conjugă la prezent

de fapt, nici nu mă interesează acum
toate bullshit-urile astea complicate
am vrut doar să îți împrumut
un volum mișto de poezii pe care să le citești noaptea când…

e bine

bipolaritate

mi-am zis să îmi pun un diagnostic dement
așadar m-am secționat de la nord la sud
de la g la z
unde g are valoarea minus doi
și z este un necunoscut din trecut
diagnostic psihotic
sunt mai bipolară decât
o ursoaică polară
care gătește pești imaginari
la marea mediterană

la polul unu uit să nu mai îmi amintesc
la polul doi îmi amintesc că nu te uit
sunt mai bipolară decât
o baterie de vin cu sifon
spartă pe un peron
într-o gară la polul sud

adio și pe curând
flutură batista
când tragi după tine
peronul de la marea mediterană

eu iau trenul ăla
în care urci ca să nu uiți să îți amintești

trage linie

tu știi cum e
să te ardă cerneala când curge prin aorte
să te roadă în stomac cuvintele care nu se aud
să îți tragi peste coapse o draperie din arbori de cafea
și să îți bagi picioarele în ochii lumii pentru că papucii ți-s plini de sâmburii primelor cireșe

tu știi cum e
să te doară în ultima coastă de ea liniște și filosofie ieftină desenată pe pereți
să nu îți pese că jumătate din umbră ți-ai uitat-o pe o plajă cu nisip îmbibat cu sex
și pe cealaltă jumătate o speli în fiecare seară în chiuveta plină cu vase murdare
să îți vină să tragi în piept norii adormiți ca fraierii pe iarba nefumată

și cum nu știi tu nimic
nici cum în fiecare zi trăim viețile altora fără să le pese că îi călcăm pe bătăturile amintirilor
nici cum soarele îți răsare orb în fiecare dimineață în ochii drogați cu somn
nici cum seara tragem linie, murim puțin și ne naștem iar într-un vis  în culori febrile cu tonuri matinale

cel mai bine știi
să cauți să vrei mereu ceea ce nu ai
să nu poți arunca la gunoi ceea ce vrei să uiți

trăiește
trage linie
mori
visează
trăiește

fără chip

eyes

când zeii nu au ochi
iubirea își pierde chipul
în noi cresc mâini ca să ne prindem
cu unghiile de o margine de cer
în care ne face cu ochiul iarba dracului
dulce ca otrava zeilor orbi

în mine răsar tălpi roșii
calcă apăsat pe asfaltul prăfuit
de iluziile copilului nebun când
sângerează cu cerneală pe hârtie

habar nu ai
că în tine se nasc și mor zei

parfum pe suflet

la plecare mi-a rămas pe suflet
un parfum care să îmi aducă aminte
că ești atât de prezent ca o iluzie

e luni noapte și mi-e dor de o ploaie
sfârtecată de un curcubeu răsărit
la o margine de vis neîmplinit

nu știu cât de sus zboară
îngerii cu aripile sfârtecate
acolo în spatele pleoapelor nedormite

știu doar că e greu să evadezi
de sub fruntea unui uriaș care ascunde
o puzderie de comete din monede
cu o singură față
imprimate la un viitor prezent
într-un buzunar ticsit cu bancnote
pregătite să îți cumperi un alt vis
sub alte pleoape

(foto: AICI)

când iubirea îngheață cu fular la gât

iarna asta

iubirea e prizonieră într-un lacăt atârnat de-un pod

deasupra coliviilor cu vieți din trecut

își înfășoară un fular de gheață în jurul gâtului

îl strânge bine bine de tot ca un laț în jurul piciorului unei sălbăticiuni

dacă primăvara nu vine degrabă

iubirea îngheață într-un lacăt cu fularul la gât

 

tu de ce nu porți fular niciodată

 

dacă aș fi copil într-o iarnă

m-aș ascunde într-un lacăt

aș scrie o povestire care s-ar încheia

după ce mi-am lins pe bot viitorul

desenat frumos pe o acadea mare cât o lună plină

m-aș plimba dintr-un vis în altul

după ce am luat prizoniere toate realitățile

le-am pus inimi de fum și ochelari de cal

și le-am dat drumul să cadă liber din al nouălea cer

 

tu de ce te-ai înălțat până în al nouălea cer

bilanț

07.07 ora de bilanț. un carusel cu 2016 rostogoliri, un 2016 ca o șaorma cu de toate – iubire, dor, moarte, o oră care nu se va mai repeta niciodată, o oră frumoasă ca nici care alta, fotbal, tatuaj, tiff, hodor, electric castle, prietenie, iron maiden, germania, untold, tatuaj, happy birthday, lacrimi, dor, iubire, ghiozdan, mărturisire, iubire, moarte, familie, o dimineață ca nici care alta, end of an era, început, provocare, apreciere, fotbal, prietenie zdruncinată, bilanț. always joy, always hodor, always urechiușe festonate. cuvintele sunt oameni. oamenii sunt cuvinte

pâinea de la colț de viață

ajută-mă să îmi iau o pâine

ți-aș da o felie de viitor să îți iei o viață

mi-aș da un impuls spre acea iarnă netrăită cu tine

nu cu tine

cu fulgi lipiți pe gene

și seri care răsar dintr-o mână întinsă

la colț de stradă

ochii de copil spun povești

despre un trecut pus la conservă

în prezentul altcuiva

cum ar fi să citești vieți

prin ochii și mâinile care tremură cerșind

o secundă de fericire

la colțul vieții celorlalți

știu doar că pe tine te răsfoiesc mereu

ca pe o carte prăfuită cu povești vechi

înghețate într-o iarnă la prezent

întotdeauna de mâine

dimineața răsare azi în vise

lipite cu gumă de mestecat

pe pereți enervant de reali și albi

 

e prea iarnă

atât de cald și totuși mult prea frig

învelește-ți bine inima

iernile sunt mincinoase și ipocrite

 

de mâine, întotdeauna de mâine

ma voi despărți de prezent

și voi începe iar să te caut

într-un vis uitat

în spatele unui soare cu dinți