Londra e un loc pe care ori îl iubești ori îl urăști din prima. Totul sau nimic, nu există cale de mijloc cu Londra. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Dacă e să compar orașul ăsta cu un om, aș zice că e cam sărit de pe fix, un fel de Mad Hatter, uneori isteric, alteori enervant de calm, o dată jucăuș și senin, altă dată îmbufnat și mohorât și ploios. Dacă e să întind coarda, aș zice că e ca un om cu personalități multiple.
Nu am de gând să fac un ghid turistic pentru că e plin netul de așa ceva, o să punctez cam ce m-a impresionat pe mine plus câteva chestii utile. Poate o fi de folos celor care nu au mai fost în Londra și se simt pierduți în spațiu, cum am fost și eu înainte să ajung acolo. 
Zgârie norii și podurile mi-au plăcut atât de mult că în fiecare zi a trebuit să văd așa ceva. Tower Bridge e atât de tare că pur și simplu nu știu ce să spun despre el – să spun că fain e să simți ploaia când ești pe pod, sau ce ireal e apusul, sau ce nemaipomenite sunt zgârie norii când îi vezi de pe Tower Bridge? Parcă e prea puțin orice aș spune.
Ponturi pentru transport în Londra
Așa ca un pont util – de la aeroport poți ajunge în zona centrală cu autocarele National Express. Biletul costă 12 lire, se poate cumpăra din aeroport și e mult mai ieftin decât dacă ai merge cu trenul. Ca să ajungi din oraș la aeroport, tot National Express e cea mai bună variantă. Eu l-am luat de la autogara Victoria Coach Station, prețul biletului fiind de 11 lire. 
GPS-ul e prietenul cel mai bun al oricărui turist în Londra. Nu ai cum să te pierzi dacă mergi cu el. Fără GPS ești mort, nu poți întreba la tot pasul în ce direcție să o iei pentru că e mult prea mare orașul să te poți orienta așa.
Un alt pont util pentru turiști – abonamentul pe o săptămână (sau pe câteva zile, depinde de fiecare cât consideră că îi e necesar) la transportul în comun e ceva vital ca aerul și apa. E musai să circuli cu transportul în comun. Pe jos îți e imposibil din cauza distanțelor mari, iar taxiurile sunt o irosire de bani. Un abonament pe o săptămână pentru zonele 1-4 costă 47 lire și poți circula cât vrei, când vrei și cu orice vrei.
Atenție, se circulă pe invers!
Ce e bulversant pentru oricine vine din afara Marii Britanii e circulația lor rutieră pe invers. Chestia asta te dezorientează până la un punct, apoi îți revii în câteva zile. Sunt și ei conștienți de anormalitatea lor așa că la fiecare trecere de pietoni scrie pe carosabil “Look Right”, “Look Left”. În Londra nimeni nu prea ține cont de semafoare, există o înțelegere nescrisă între șoferi și pietoni. Treci și dacă e roșu, șoferii te lasă și nimeni nu e nervos. Cel puțin pe mine nu m-a înjurat nimeni. 
Dacă ești genul de persoană căreia nu îi place aglomerația, s-ar putea să nu îți placă nebunia din Londra. Aproape 9 milioane de oameni sunt acolo și parcă toți (plus turiștii care or fi și ei câteva milioane) umblă în același timp pe stradă, în metrou, în autobuze, în mall-uri, în restaurante. În parcuri poți răsufla mai liniștit.
Lumea din metrou e o poveste fără sfârșit
Pentru mine, aglomerația și varietatea de oameni (aici e multiculturalitatea, frate, nu la noi la Cluj, unde suntem o mână de ardeleni și vreo doi-trei unguri, țigani și sudiști) a fost ceva ce nu pot descrie în cuvinte. Am privit fiecare chip în parte și m-am întrebat care o fi povestea fiecăruia. Fiecare om e altfel și te fascinează. Mă uitam la oameni ca la un film de acțiune. Incredibil de mult mi-au plăcut oamenii din Londra. 
Cel mai bine îi vezi în metrou – unii citesc (se citește multe George R.R. Martin), alții duc acasă buchete cu flori și cumpărături, femeile se machiază la șase dimineața, liceenii se sărută, alții umblă în chiloți și își poartă pantalonii pe umeraș, unii vorbesc tare la telefon, alții sunt mahmuri sau beți și vomită când coboară din vagoane, unii se joacă pe telefon, alții citesc cursurile de la facultate, unii cer bani de mâncare, alții cântă Despacito la acordeon (ăștia sigur sunt țiganii noștri).
Wembley, zona românilor și a indienilor
Despre obiectivele clasice din Londra știe toată lumea câte ceva – Buckingham Pallace, Westminster Abbey, Big Ben, Tower Bridge, London Eye, St. James Park, Vauxhall Bridge ș.a. Trebuie văzute pentru că altfel ai fost degeaba acasă la Regina Mamă. Sunt impresionante, mai puțin Big Ben pe care l-am găsit în reparații, înconjurat de schele și scund, mult mai scund decât mi l-am imaginat. 
Vreau să scriu aici câteva cuvinte despre altceva decât clasicele obiective turistice. Eu am intrat în cartiere, printre localnici (cică ar fi foarte puțini, undeva la 30% din populația Londrei) și imigranți. În Wembley de exemplu e plin de indieni și români. Dacă vrei să te simți ca acasă, te duci în Wembley. Auzi vorbindu-se româna peste tot, la patiserii te servesc români, la colț de stradă sunt magazine românești. Sunt străzi paralele – pe unele sunt casele în stil britanic, liniștite, iar pe altele agitație și aglomerație. Ce îmi pare foarte rău e că nu am vizitat stadionul Wembley. Am tot amânat până când mi-am dat seama că nu mai am timp. Next time!
Brixton – America Centrală a Londrei
Brixton e un alt cartier, în sudul Londrei. Aici e America Centrală și de Sud. Cum ieși din stația de metrou (care are cel mai mare semn Underground din oraș), auzi voci stridente, cântece. Nu e motiv de panică. Așa sunt ei, vorbesc mult, tare, cântă și îți vând orice de la hot dog până la bețișoare parfumate și, în mod sigur, și droguri.
Jamaicani, caraibieni, mexicani, pe ici colo și africani – cam asta e populația predominantă din Brixton. Mie mi s-a părut foarte tare cartierul ăsta. Au și o piață (cred că fiecare cartier are o piață din asta) unde vând pește, haine tradiționale, discuri, casete cu muzică, obiecte tradiționale, mâncare etc etc. I-au dedicat și o stradă lui Bob Marley (dacă nu lui, atunci cui?). În Brixton s-a născut și David Bowie și la închisoarea din cartierul ăsta a fost închis Mick Jagger și alte celebrități.
Lumea bogaților din Londra
Când am spus la început că Londra e ca un om cu personalități multiple nu am greșit. Dacă indienii, românii, jamaicanii, mexicanii, africanii au zonele lor, tot așa și bogații au cartierele lor. Chelsea și Notting Hill sunt zone selecte. Mai sunt și altele, dar nu am avut timp să le văd. Aici te plictisești repede. 
Vezi o casă, două, trei, patru, înțelegi că sunt frumoase și cu mașini scumpe parcate în față. Sunt zone liniștite, deloc aglomerate, care îți dau o stare dualistă – te bucuri că ai văzut un loc așa frumos și te ia jalea când te gândești ce sărac ești în comparație cu cei care locuiesc acolo.
Hodge, motanul care are statuie
Pe Fleet Street, se află o statuie mai aparte. Este statuia motanului Hodge, un mâț negru pe care stăpânul lui, scriitorul Samuel Johnson l-a iubit foarte tare. Eu cred că Hodge ăsta e cel mai șmecher mâț negru de pe planetă. Care motan sau pisică mai are statuie?
Dacă tot ați ajuns la statuia lui Hodge, merită să intrați și în casa memorială a lui Samuel Johnson care a zis că “When a man is tired of London is tired of life”. Costă doar 5 lire să vedeți unde a trăit fercheșul cotoi, hrănit doar cu scoici. 
La doi pași de Hodge se află și pub-ul Ye Olde Cheshire Cheese, reconstruit în 1667, la un an după marele incendiu din Londra. Aici puteți mânca și bea, dar trebuie să aveți răbdare pentru că e destul de aglomerat și e posibil să nu găsiți locuri.
Fleet Street, sufletul presei britanice
Tot pe Fleet Street se află și Biserica Jurnaliștilor, un loc aparte, cu o însemnătate specială pentru jurnaliști. De altfel, toată strada Fleet Street este a jurnaliștilor. 
Aici a fost sufletul presei britanice din secolul XVI până în secolul XX, aici și-au avut redacția publicații importante din Anglia, în restaurantele de aici ziariștii au dezbătut subiectele vremii la un pahar sau la o porție de mâncare, aici au mers agitați sau îngândurați jurnaliștii vremii. E locul care mi-a făcut pielea de găină din vârful degetelor până în albul ochilor.
Oxford Street și Harrods, raiul dependenților de shoping
Dacă ajungi în Londra trebuie să vezi și Oxford Street și Harrods. Pe Oxford Street sunt vreo 300 de magazine cu mărci de haine și parfumuri, așa pentru muritorul de rând, în Harrods, cel mai scump mall din oraș, sunt mărci doar pentru oamenii cu bani. Aici e aglomerație ca în trafic când se circulă bară la bară.
Asiaticii și arabii cumpără în draci. Sunt de-a dreptul nebuni cum aruncă cu bani mai ales pe parfumuri. Pentru mine, o tură de Harrods a fost relaxare totală chit că se mergea umăr la umăr.
La polul opus sunt magazinele One Pound, unde poți găsi orice la preț de o liră. Mâncare, haine, electrocasnice, cosmetice, produse pentru baie și bucătărie, totul la o liră.
Toamna, mai frumoasă ca nicăieri în Londra
Dacă mergi toamna în Londra nu dai greș. În parcuri e atâta culoare că te simți ca într-o pictură, ca într-un basm cu peisaje de toamnă. Nici nu știi dacă să faci fotografii sau să te bucuri de ceea ce vezi în jurul tău. E o toamnă altfel în Londra, e o toamnă pe care o simți pe piele și pe suflet. 
Fanii Harry Potter trebuie musai să viziteze platforma 9 ¾ din gara King’s Cross. Acolo este și magazinul de unde se pot cumpăra tot felul de suveniruri legate de Harry Potter – haine, fulare, căciuli, coliere, brățări, căni, baghete etc.
Mai sunt multe de spus despre Londra, am impresia că am văzut doar 1% din tot orașul (poate chiar așa și e). Cred că e nevoie de cel puțin vreo doi ani ca să descoperi toată Londra.
gabrieladragota 
Lasă un comentariu